LOC DE DAT CU GANDUL

When you’ve got no place to go
Looking for a place to call home
That’s when you turn to your homies and know they got your back while down this road

Cât de departe mă poate purta melodia asta, filme grave. Îmi "mutilează" mintea şi stimulează imaginaţia. Asta DA! muzică, nu porcăriile comerciale de la radio. Aş vorbi cu păcat dacă aş generaliza, încă mai există muzică ce încântă , însă puţină.

Radiophobia?

 

 

 

 

Într-o vară ascultam radio zi de zi. Ascultam Kiss FM, era un concurs cu premii în EURO şi visam să văd tufa de ieuroi. Adică, oricine ar vrea să câştige bani, dar puţini "joacă". Dezvoltasem o ditamai fobia la anumite melodii gen Picbul sau Andreea Blănică, pentru că nu ascultam din "plăcere", ci să mai anim puţin atmosfera în timp ce lucram ca muncitor necalificat pe "moşie". Parcă mi se rupea splina de fiecare dată când auzeam  unele melodii, începuse să mă doară. Asta până când la plictiseala m-am decis să caut şi alte posturi, şi am dat de Naţional FM. Chiar plăcută muzica lor, adică muzică indigenă 100% , oldies cum ar spune un cunoscător. Oldies are goldie, se ştie.

Radioul din copilarie.

Dacă mă gândesc mai bine, dintotdeauna am ascultat radio. Când eram mic adormeam cu Antena Satelor în surdină,  şi de obicei pe la ora 10-11 după ce se întuneca şi astfel aflam şi eu că s-a dus ziua, că trebuie să merg acasă să mai şi mănânc. De obicei când mă prăbuşeam în lumea viselor dulci o făceam într-un stil mare de om foarte curios, cu piese de teatru. Ascultam şi vizualizam totul, era un interesant joc de imaginaţie.

Şi adormeam ascultând la piesele de teatru ale căror actori aveau nişte voci atât de mature că parcă cuvintele mă sfâşiau pe interior , în sensul bun. Iar de trezit, mă trezeam cu imnul României care începea [cred] pe la 7 fără ceva, după care urma ora exactă. Nici nu dădea ora exactă că eu deja eram intrat în priză şi îmi găseam imediat ceva de făcut, de spart şi distrus. Rupeam în două jucăriile, la propriu, în special maşinile , cream scenarii de accidente după ce mă plictiseam de ele, iar uneori mai primeau şi daună totală.. xD


Mă mai duceam la peşte uneori, dis de dimineaţă, că ştiam că pe la ora aia se duc pescarii adevăraţi  XD , prindeam eu pe cineva, îi cunoşteam pe toti şi aşa aveam cu cine sta. Mai mă intorceam de abia pe la 4-5 după masa. Eram în lumea mea, şi nimeni nu îndrăznea măcar să încerce să mă scoata din ea. Nici măcar n-ar fi avut de ce să facă asta. Cele mai happy momente erau cele când venea concediul părinţilor, şi veneau cu marfă de distrus pentru mine [multe jucării] pe care le făceam praf în maxim o săptămână. Saci întregi!
Mişto rău vremurile alea, acum copii pescuiesc virtual, şi se duc la plimbare pe gugăl ărt cu prietenii de pe feisbuc...

Le wild feelings kick in.

Când "ticăitorul" intră in acţiune, şi parcă incepe să dicteze şi asculţi fiecare bătaie a inimii, te simţi viu şi totul capătă alt sens. Şi parcă treci peste orice când se întâmplă asta distrugând orice obstacol.

 Şi te îndrăgosteşti.. Cât de înălţător poate fi! Şi prost se poate numi cel care nu ascultă de eul interior , dacă nu cumva prost e puţin spus. Se ştie că sentimentele nu sunt întotdeauna binefacătoare, şi că poţi suferi.. Însă a trecut mult timp de când nu mai m-am şimţit viu. Iar dacă aş fi uitat cum e, sunt sigur că nu dura mult şi apărea o muza pe neaşteptate cu un iz de parfum dulce distrugând barierele realităţii şi facându-mă să "pic în dragoste" ..

Nu m-aş putea suporta dacă aş face abstracţie de ceea ce simt, să tac meschin şi să merg mai departe.. Probabil m-aş îmbolnăvi la bătrâneţe doar gândindu-mă, şi poate am să şi regret.. Şi o dorinţă rebelă parcă loveşte precum o dependenţă severă. E dependenţa de momentele alea, când parcă ţi se taie respiraţia şi timpul se opreşte subit.. Te simţi ca un lunetist, doar că nu apeşi un trăgaci ci o tastatură.
Totul devine blurat, şi nu mai şti nimic însă simţi apăsarea din piept. Mii de fluturi vor afară şi tu parcă eşti neputincios. Te amăgeşti şi parcă te gândeşti dacă nu cumva momentul în care ai realizat de sentimentul de reţinere pe care l-ai avut şi nu l-ai ascultat a fost o greşeală. Dar faci abstract de existenţa lui şi partea aia poate că mai visătoare continuă parcă să spere neîncetat accentuând gustul amar al dezamăgirii carevasăzică vine..

Insa e tarziu, si maine , de vrei sau nu , e o noua zi...

 

Şi parcă e un proces în continuă mişcare, când se goleşte creierul umplând inima, când invers. Şi te gândeşti dacă nu cumva sperai la mult prea mult, şi nu are cum sa se ''materializeze'' , şi îti vine a renunţa. Dar nu, nu e aşa şi subit speranţa revine făcându-şi prezenţa simţită prin presiunea abdominala ce-o resimţi...

Ce să faci şi cu sentimentele astea.. Sunt ale naiba de mlădioase, însă le poti fractura de nu eşti atent.